Berceni – un cartier a cărui istorie este prea puțin cunoscută de către locuitorii săi. Berceni – o șosea despre care toată lumea știe că începe la Piața Sudului și se termină nicăieri. Berceni – o comună proțăpită la marginea orașului, ce explodează ca o artificie în capătul șoselei cu același nume. Berceni – o parte din istoria Bucurestiului, care a avut și are propria sa viață, propria sa identitate. A avut și mahalale, dar și pârtie de ski pentru protipendada orașului; a avut și bandiți la drumul mare (La Banditu’), dar și fabrică de componente nucleare cu reputație mondială.
Istoria se repetă! Citind cele de mai jos, veți înțelege cum curge, se extinde și se repetă la indigo viața unui cartier.
Împărțirea Bucurestiului în sectoare și cartiere este relativ nouă pentru evoluția capitalei noastre. În secolul al XVII-lea, împărțirea era făcută pe mahalale. Acestea erau mici zone grupate în imediata apropiere a unei bisericii (Mahalaua Radu-Vodă, Mihai-Vodă, Antim, Caimatei) sau dedicate unei bresle active în oraș (Scaune, Cărămidari, Cojocari). Datorită liberei circulații a oamenilor, mărfurilor și serviciilor, dezvoltarea orașului s-a făcut progresiv, fiecare nouă zonă periferică fiind adăugată orașului în mod firesc, organic.
Cea mai veche mărturie despre Zona de Sud se găsește menționată într-un act din 1636 care stabilește hotarele viilor orașului (aflate pe Dealul Măicăneștilor, actuala zonă Mărțișor) față de cele ale mănăstirii Radu-Vodă. Aici este amintită și mahalaua Cărămidarilor de Jos, care va face parte din oraș începând cu secolul XVIII. În 1831, prin Regulamentul organic se trasează barierele de sud ale orașului la mahalaua Cărămidarilor, Dealul Văcăreștilor și Dealul Piscului, casele și grădinile podului Șerban Vodă. Mai mult, în anul 1852, planul Borroczyn enumeră barierele orașului, printre care sunt și Cărămidarii de Jos, Bărbătescu (Șerban Vodă).
La 1893, planul orașului se mărginea la sud cu închisoarea Văcărești, la intersecția dintre Calea Văcărești și Șoseaua Olteniței, mergând până la marginea cimitirului Bellu. Acesta devine principalul cimitir al orașului – cunoscut și drept Şerban Vodă – care funcţionează începând cu anul 1859 pe fosta proprietate a baronului Barbu Bellu.
Începând cu secolul al XIX-lea, în oraș apare denumirea de „cale”, dată unei străzi mai largi din oraș, care avea la capăt o barieră a să (limita acestuia). La 1870, Calea Văcărești și Calea Șerban Vodă erau pavate cu piatră de râu cioplită. La începutul secolului XX, zona de la intersecția Şoselelor Olteniţei şi Giurgiului făcea parte din satul Şerban Vodă care, treptat, vă fi integrat în oraşul Bucureşti. Primele străzi din satul Şerban Vodă poartă numele primilor locuitori ai zonei care s-au implicat în modernizare ei: Anton Colorian, Ilie Opriş, Stoian Militaru, Radului, denumiri păstrate şi astăzi în Sectorul 4. Terenurile au putut fi achiziţionate în rate, la preţuri modeste, fără plata vreunei dobânzi, fapt care a încurajat persoane mai puţîn înstărite să se stabilească aici, oameni cu venituri modeste, lucrători ai fabricilor nou înființate în oraș, care cu greu și-ar fi permis să locuiască aproape de Bucureşti. La acea dată, zona era limitrofă orașului, iar primele case au fost construite din chirpici sau lemn cu pământ lipit. Multe aveau acoperişurile din carton asfaltat şi unele chiar din coceni şi stuf. La începutul secolului XX, majoritatea caselor erau lipsite de apă curentă, străzile nu erau asfaltate, umplându-se astfel de noroi în perioadele ploioase, nu exista canalizare, ceea ce producea periodic inundaţîi. De asemenea, iluminatul public lipsea. Sătui de lipsa de implicare a autorităţilor, locuitorii zonei au demarat pe cont propriu acțiuni edilitare menite să ridice gradul de confort și nivelul de trai. Astfel, constituindu-se în comitete, au reuşit, progresiv să determine autorităţile să asfalteze străzile din zonă. Cartierul Şerban Vodă s-a dezvoltat începând cu secolul XX pe locurile fostului sat cu acelaşi nume, extinzându-se progresiv de la bifurcarea Şoselelor Olteniţei şi Giurgiului, de unde se află Cimitirul Bellu. Accesul în cartierul Şerban Vodă se putea realiza pe trei direcţîi: pe Calea Şerban Vodă până la poarta cimitirului Bellu, pe Dealul Piscului ce cobora din mahalaua Cărămidarii de Jos şi pe Calea Văcăreşti până la porţile închisorii Văcăreşti. La sfârşitul secolului XIX singurele drumuri utilizabile în această zonă erau cele două Şosele – Olteniţei şi Giurgiului. Prin modificarea administrativă din 1926, partea de nord a comunei Şerban Vodă a fost inclusă în sectorul III de Albastru al Municipiului Bucureşti, iar partea de sud, incluzând zona Progresului şi Apărătorii Patriei, a rămas în continuare comună suburbană. Extinderea cartierului a luat un nou elan în perioada comunistă din anii 1950-1960, când a fost realizată electrificarea totală a zonei, precum şi asfaltarea şi canalizarea străzilor.
Și Dealul Piscului – o limbă de pământ între bălțile formate de Dâmbovița, situat în apropierea dealului cu vii al Văcăreștilor pe care se ridica mănăstirea cu același nume- începe să prinde viață. În august 1974 pe Dealul Piscului (puțin lume știe că aici era pârtia de ski a tinerilor din perioada interbelică) se inaugurează Sala Polivalentă. În aceeași perioadă, pe durata a 8 luni, Parcul Tineretului a fost amenajat în locul Văîi Plângerii (una dintre gropile de gunoi ale orașului încă de la începutul secolului XX), în spatele cimitirului Bellu și Crematoriului Cenușa. În 1976 se construiește Casa Centrală a Pionierilor şi Şoimilor Patriei, astăzi cunoscută drept Palatul Naţional al Copiilor, și se amenajează Orășelul copiilor.
Între anii 1716 şi 1736 pe Dealul Văcăreştilor, în partea de sud-est a Bucureştilor, domnitorul Nicolae Mavrocordat ctitorise Mănăstirea Văcăreşti pe o moșie din satul Văcărești, inconjurată de plantaţîi de viţă de vie și de păduri, ce se întindea pe o suprafaţă de 18.000 de m². Era una dintre cele mai frumoase construcţîi din Europa răsăriteană, îndeplinind atât funcţie monastică, cât şi de curte domnească. Mănăstirea era impresionantă prin dimensiuni şi prin valoarea culturală şi artistică, fiind unul dintre cele mai importante monumente arhitecturale realizate în stil brâncovenesc. Ansamblu Mănăstirii cuprindea şi un palat domnesc, o tipografie, o şcoală grecească şi una dintre cele mai bogate biblioteci, conceput că un puternic centru cultural al Ţării Româneşti. Încă din 1723 funcționa aici o școală, mai târziu fiind înființată și o tipografie. Domnii fanarioți numiți în Țara Românească veneau cu alai să primească scaunul de domnie, pornind de la Văcărești, trecând pe podul Șerban Vodă, până la Curtea veche pentru a depune jurământul. Pentru scurte perioade, palatul devine chiar reședință domnească, fiind foarte aproape de bariera orașului. În anul 1811 se instituie aici un spital, la recomandarea comandantului suprem al armatei ruse Kutuzov, în timpul ocupației ruse. Tot în această perioadă incinta a găzduit și un spital în care s-a instituit carantina din ordinul generalului rus Kiseleff, în ultima epidemie de holeră ce a bântuit orașul. În secolul XIX, mănăstirea avea și o închisoare. Frumuseţea şi bogăţia arhitecturală a ansamblului monastic încep să se deterioreze treptat. Până la începutul anilor 1970, Văcăreşti juca rol de închisoare de triere pentru deţinuţîi politici din perioada comunistă. Între 1973 şi 1974 s-a decis evacuarea închisorii şi începerea unor lucrări de restaurare, planul fiind că vechea mănăstire să fie transformată într-un Muzeu de arhitectură şi artă tradiţională. Cutremurul din 1977 a produs noi avarii ansamblului, însă nici o daună ireparabilă. Cu toate acestea, evenimentul i-a oferit lui Nicolae Ceauşescu pretextul de a demola Mănăstirea Văcăreşti, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte zone vechi din Bucureşti. Iniţial, în locul fostei închisori, se dorea ridicarea unui Palat de Justiţie, apoi a unui complex sportiv. Chiar dacă tocmai trecuse printr-un amplu proces de restaurare, între 1986 şi 1987, la decizia definitivă a lui Nicolae Ceaușescu, Mănăstirea Văcăreşti este demolată. Protestele arhitecţilor şi ale oamenilor de cultură nu au fost suficiente pentru a o salva. Din întregul ansamblu au rămas câteva coloane de piatră, capiteluri, brâie, părţi de ancadramente ce au fost transportate la Palatul Mogoşoaia şi la Mănăstirea Cernica. În apropiere, Delta Văcărești ar putea deveni prima rezervație naturală din București. Ea găzduiește un ecosistem în care trăiesc animale și plante neobișnuite pentru mediul orașului. Aici trăiesc peste 95 de specii de păsări, dintre care unele foarte rare. La ele se adaugă mamifere, amfibieni și reptile. Terenul este ultima insulă, de cca 190 de hectare, rămasă dintr-un arhipleag de smârcuri, maidane și gropi situate într-o depresiune la marginea Bucureștilor. Pentru această zonă Ceaușescu avea planuri de realizare a lacului de acumulare Văcărești, ce urma să fie alimentat din Argeș, iniţiativă rămasă nefinalizată din motivele bine cunoscute.
În anul 1926, scriitorul Tudor Arghezi îşi cumpără un teren şi se stabileşte ulterior aici la nr. 26. Toponimul de „Mărţişor” provine de la vechiul obicei de 1 Martie, când fetele primeau mărţişoare pe care le purtau până găseau un pom înflorit. De acesta sau de tufele de gherghinari înfloriţi se lega mărțișorul, crezându-se că astfel sortitul vă veni mai repede. În urma parcelărilor, Tudor Arghezi îşi cumpără patru pogoane de teren pe strada Mărţişor, pe care a cunoscut-o odată cu întemnițarea să la Văcărești. Instalarea definitivă a scriitorului a însemnat și contribuția să semnificativă la dezvoltarea acestei zone, având prima casa conectată la electricitate și la apă curentă.
Nu sunt mulți cei ce își amintesc de Hanul Mandravelă. Pe vremuri, sintagma „la mandravelă!” era sinonima cu „departe, la mama naibii!”. Așezat la o răscruce de drumuri, Hanul Mandravelă (astăzi zona Piață Sudului) a fost multă vreme un reper al locului din fața Dealului Văcăreștiului. Era deținut de Costică Alexandrescu împreună cu fratele său și a devenit renumit în zonă prin petrecerile cu lăutari pe care le organizau: taraful oltenesc al lui Nelu Busuioc este cel de la care Măria Tănase aude primele cântece de petrecere. Numele îi provenea de la cuvântul mandră, dat cabanei din spatele cârciumii care era construită din nuiele și în care se odihneau țăranii veniți cu legume la piețele din București. În 1912, dincolo de Hanul Mandravelă, „popasul vânătorilor ce cutreierau bălțile din împrejurimi până la Dunăre” este construit un Spital pentru boli mintale, printr-o lege semnată de Carol I în 1906 (ce prevedea clădirea unui ospiciu pentru alienați lângă București pe terenul Eforiei Spitalelor Civile). Clădirea vă fi refăcută după primul război mondial și vă începe să funcționeze din 1923. În 1935 este inaugurată Șoseaua Berceni prin fața spitalului, care lega orașul de mahalaua Apărătorii Patriei; până atunci cele mai importante străzi ale zonei erau pavate cu lemn, exceptând Calea Șerban Vodă și Calea Văcărești, pavate cu piatră de râu. Între 1921 și 1922, prin împroprietărirea veteranilor din primul război mondial, iau naștere mai multe comune printre care și Apărătorii Patriei, încorporată administrativ în oraș abia în anii 1950. În 1961, dincolo de Mandravelă și pe Șoseaua Olteniței sunt construite ansamblurile mari de locuințe care vor schimba înfățișarea orașului.
Berceni este unul dintre cartierele care se ivește sub noile planuri urbanistice, împrumutând denumirea comunei din vecinătate. Partea de sud a cartierului a fost realizată începând cu 1960, odată cu dezvoltarea industrială a zonei și apariția uzinei de la I.M.G.B. Ansamblurile de locuințe erau împărțite pe microraioane, care uniformizau peisajul urban, planul orașului fiind conceput că o suită de microraioane. În zona Șoselei Olteniței, pe locul Mahalalei Puțul Înalt, s-a construit microraionul Nițu Vasile, care avea 10.000 de locuitori în 1965: „Prin microraion nu trec drumuri cu trafic intens. În interiorul său sunt spațîi verzi, alei, locuri de joacă pentru copii. Microraionul mai înseamnă un oraș fără mahalale, întrucât se repetă identic, că structură și confort, bineînțeles, deosebite forme arhitecturale, de la magazine până în centru. Că entitate socială microraionul creează noi afinități. Locuitorii încep să se cunoască de mici […] Microraionul e deci un remediu la pierderea în izolare și anonimat a individului în marele furnicar al orașelor moderne.”
În ianuarie 1986 se inaugurează Magistrala a II-a de metrou, care trecea prin cartier de la nord către sud, transportând muncitorii spre uzina U.M.G.B. și platforma Vulcan, dincolo de Apărătorii Patriei. Dezvoltate după anii 1960, aceste platforme industriale asigurau locurile de muncă pentru majoritatea locuitorilor cartierului Berceni și pentru alte câteva mii din oraș. În cadrul celor două uzine erau produse utilaje grele, țevi pentru cazane energetice mari, instalațîi de abur, dispozitive pentru industria petrolieră și cazane recuperatoare pentru industria chimică. Un procent important din exportul industrial al României din perioada comunistă a fost asigurat de activitatea acestor întreprinderi.
Actualmente, toate aceste platforme industriale sunt în curs de demolare/ desființare, urmând să capete destinații rezidențiale și conexe, la cele mai înalte standarde europene. Mai mult, Șoseaua Berceni , prin infrastructura sa, a contribuit semnificativ la crearea peste noapte a unui nou oraș la periferia sa, Popești-Leordeni. În curând, Șoseaua Berceni vă străpunge Linia de Centură printr-un pasaj ultramodern, conectând Capitala cu Comuna Berceni. Dezvoltarea cartierului Berceni continuă…
Istoria se repetă!
PS Șoseaua Berceni a fost înzestrată recent cu o noua stație de metrou, numită Tudor Arghezi, în memoria celui ce si-a adus aportul la dezvoltarea cartierului. Aceasta stație de metrou inchide un ciclu (după stația de metrou Dimitrie Leonida) si este prima supraterana din România, și va deservi noile dezvoltări urbane ce se vor crea în zona ce va purta mult timp de acum înainte numele IMGB.